Cracks in the shell

Flori şi căţei

Am avut astăzi două revelaţii, aproape trei, doar că ultima îmi bântuia mintea de ceva vreme, doar că sub alte forme.

Prima epifanie [aproape] a fost că foarte multe lucruri, dar enorm de multe nu merită. Poate că mulţi dintre voi ştiu asta deja şi nu este o foarte mare mirare, dar eu mereu am simţit că de la a vrea să nu îţi pese de ceva, până la a recunoaşte public că nu contează şi până la a chiar nu te interesa cu adevărat este cale luuungă.

Este foarte adevărat că nu merită să plângi. Nu pentru alt motiv decât pentru o refulare personală ocazională complet necesară. Recunosc, unii trântesc obiecte [ajută şi asta, dar nu material], alţii ţipă [fac şi asta, dar este sincer stupid, ţipi şi? te simţi mai bine cât timp?], eu plâng, destul de des sincer. Sunt o plângătoare. Nimic nu se schimbă dacă plângi, deşi poate doar starea iniţială/interioară a ta.

O altă epifanie este că fericirea nu există [nu sunt nihilistă, răbdare], există doar o plăcere a prezentului, şi apoi o rememorare a clipelor când ceva ţi-a plăcut. Ne plac culorile, parfumurile, materialele care stârnesc confort, prezenţa unor persoane şi cam atât. Restul este amintire. Mai cred că nimeni nu este nefericit decât atunci când nu simte păcere. Nefericirea este doar absenţa plăcerii, nu o stare generală [cine se declară nefericit, nu este, crede că este pentru că ceva îi lipseşte]. Dorinţa de a muri, apare atunci când nişte lipsuri sunt amplificate mental, când restul plăcerilor sunt uitate sau cel puţin ignorate.

Fericirea se află în lucruri mici, în multe concepte minuscule, care contribuie toate la o plăcere sumativă. Este, dacă vreţi o chestiune de aliniere, de sincronizare a unor elemente. Nimeni nu prea recunoaşte că este fericit, pentru că are impresia că trebuie să fie more to it, dar nu este. Atât. Prea mulţi se declară nefericiţi pentră că au impresia că de atât e nevoie pentru a fi nefericit. Dar nu e aşa. e nevoie de infinit mai mult. Nu eşti nefericit când mori, pentru că mori o dată, instant, nu conştientizezi şi nu poţi apoi să analizezi situaţia pentru că, face it, eşti mort.

A treia semi revelaţie este că nu am temă pentru licenţa iminentă. Am avut o temă, dar mă făcea nefericită Kidding. Îmi recomand singură ideea de fericire, sau poate motivul epifaniilor în romanul modern. Îmi face plăcere să mă gândesc la asta, poate va funcţiona.

Of love and … friendship

Despre prieteni, prietenii, iubiri am mai vorbit eu. Dar am învăţat că toate vorbele din lume nu contează dacă nu sunt spuse cui trebuie. În doi ani de facultate m-am îndepărtat de incredibil de multă lume. Pe o parte îi regret zilnic. Nu contează nimic din ce ai în comun cu un om, dacă nu ai în comun timpul petrecut împreună.

Nu ştiu dacă cine trebui va citi ce am scris aici, asta pentru că mă adresez unui număr de oameni foarte dragi mie, atât de dragi, încât îmi este mai uşor să scriu pe blog decât să-i sun şi când îmi fac curaj să-i abordez [fie şi electronic] să spun o prostie şi să mă scuz [mereu mă grăbesc când îmi este greu să discut cu cineva de care simt că am să am nevoie mereu].

Pentru mine noţiunile de prietenie şi dragoste îmi sunt sincer sinonime. Nu pot avea prieteni pentru care să nu nutresc senimente calde şi sincere. De ce aş accepta o persoană atât de intim în viaţa mea dacă la un punct nu aş iubi-o? Şi cum să ajung să iubesc un om, orice om, dacă la un punct nu îmi este mai întâi de toate prieten?

Sunt o fire profund ancorată în trecut. Amintirile îmi conduc adesea viaţa, iar subconştientul meu nu e chiar aşa de “sub”    Cred că am să încep să îmi calc pe frica puerilă care mă guvernează şi am să-mi abordez prietenii. 

watch?v=GjJmYnTxT3w

Clash of the movies

Încă o chestie pe care vreau să o încerc cumva în premieră pe noul blog, este o mini recenzie de film. Dacă înainte vă recomandam un film şi atât, acum vă spun puţin despre cum l-am văzut eu. Mă uit foarte des la filme, [poate mai des decât ar trebui] aşa că vreau să folosesc aceasta super putere a mea de a mă uita la filme în loc să fac ce am de făcut.

Primul film pe care vi-l prezint succint, este Clash of the Titans din 2010 [spun "din 2010" pentru că există şi o variantă mai veche, frumoasă la vremea ei, actual plictisitoare dincolo de limitele umane]. Nu întâmplător menţionez limitele umane, pentru că acţiunea se petrece în Grecia antică [notă pentru sine, să postez fotografiile făcute de mine când am vizitat Grecia], într-un timp când oamenii se răzvrătesc împotriva zeilor.

Până aici nimic nou [oricum nu vă aşteptaţi la ceva nou, pentru că filmul merge pe povestea deja cunoscută], personajul principal Perseu, jucat de Sam Worthington [albăstrelul uriaş din Avatar, despre care vom discuta undeva în viitor], află că este semi zeu şi vrea să încheie sub o formă sau alta războiul. Principalul său duşman [cine e pe primul loc?] este zeul Hades, interpretat de Ralph Fiennes [pe care nu aveţi cum să nu-l ştiţi, având în vedere numărul impresionant de roluri pe care le-a avut].

Există desigur şi o muiere principală, aici este Andromeda, jucată de anonima [sunt subiectivă desigur] Alexa Davalos. Alte personaje reprezintă restul turmei de zei olimpieni [Zeus jucat de febleţea mea Liam Neeson - apropo de Zeus, îmi place ideea din film, anume că Zeus îî iubeşte prea mult pe oameni ca să-i distrugă, deşi ei nu se mai roagă la zei. Aici se apropie de un principiu creştin şi e cool], restul războinicilor, etc.

Ideea propriu-zisă este foarte simplă şi răs-abordată [mai ales în recentul Percy Jackson and the Olympians], dar frumos prezentată cu ajutorul unor efecte potrivit de speciale, nimic nu este forţat, nimic nu este extrem sau lipseşte total. Nu vă povestesc acţiunea, vă recomand să-l vedeţi voi. Nu sunt spoiler alert

Hello again!

Bine v-am regăsit dragii mei blogofili.

Am decis să schimb puţin conceptul blogului meu, care deşi va continua ideile începute pe must be green, dar va aborda totul puţin mai serios [nu foarte], poate mai matur [puţin spre deloc], dar cu siguranţă plin de umor [şi de paranteze pătrate].

Acestea fiind spuse, să începem blogăreala!